Pe urmele... Tălăncuţei

- Când v-am telefonat, cu propunerea de a realiza acest interviu, aţi refuzat din motiv că sunteţi foarte ocupată. Care-s acele ocupaţii la început de primăvară?

- În preajma sărbătorilor de primăvară, evident, avem multe evoluări. În plus, eu am şi nişte ore la Universitatea de Stat din Moldova. De fapt, acesta este şi un refugiu al meu, mai ales când nu prea am spectacole. Fireşte, noi, interpreţii, avem nevoie de concerte, de întâlniri cu publicul. În lipsa lor, eu mă retrag între aceşti minunaţi tineri care au îndrăgit cu adevărat cântecul popular şi, la îndemnul inimii ori la sfatul părinţilor şi buneilor, vin să studieze şi să promoveze tradiţiile noastre populare. Poate nu-i modest din partea mea să vă spun, dar suntem un ansamblu cu ţinută şi costum deosebite, iată de ce avem foarte multe oferte, spectacole grandioase, alături de interpreţi de mare valoare din ţară şi de peste hotare. De asta am zis că suntem solicitaţi şi, evident, foarte ocupaţi în repetiţii, evoluări, lecţii...

- Ce lecţii?

- La USM avem Facultatea de Arte Frumoase, unde durata studiilor este de trei ani, după care tinerii primesc o diplomă echivalentă cu cea de la facultatea de bază, în temeiul căreia, aranjându-se la serviciu, pot să mai aibă un salariu conducând un ansamblu artistic de copii etc. Se ţin ore de teorie şi practică, de canto, dans... Ce să vă spun, ca la cei mai performanţi artişti.

- Când aţi înscris prima pagină a succesului ca interpretă?

- A fost demult. Eram studentă la Conservator şi, cum se spune, la momentul şi locul potrivit mă găsise Andrei Tamazlâcaru, care m-a ascultat şi mi-a spus că şi-ar dori să aibă pe cineva să reprezinte zona folclorică de la nord în Ansamblul „Tălăncuţa”, lansat de vreo doi ani. Astfel, prin 1983, am venit la „Tălăncuţa”, de unde şi începuturile mele artistice.

- A fost uşor ca, venind din acea zonă specifică, să vă intergaţi în viaţa culturală a Chişinăului?

- Cântând cu „Tălăncuţa”, am simţit mereu sprijinul, interesul şi dragostea faţă de folclorul nostru din Bucovina. Pe atunci mă căsătorisem şi am început să colaborez cu diferite orchestre – „Busuioc Moldovenesc” (conducător artistic: Mihai Amihalăchioaie, originar de la Cernăuţi, care mi-a cunoscut cel mai bine stilul), „Ştefan-Vodă” (conducător: Tudor Ungureanu), precum şi cu orchestrele profesioniste „Lăutarii”, „Joc”, „Mugurel”...

- Cum este meseria asta de cântăreţ?

- Dintr-o parte, fiecare îşi doreşte să fie artist, însă e o activitate anevoioasă. E muncă, răbdare, trebuie să fii bine pregătit, să nu tragi atenţie la multe lucruri mai puţin benefice – mă refer la invidii, bârfe, vorbe felurite. Adică, să-şi cauţi de repertoriu, de stilul propriu, care te reprezintă. Bineînţeles, să ţii cont de cerinţele publicului, dar să nu uiţi şi de părerea specialiştilor. Asta am însuşit-o de la dascălul nostru, Andrei Tamazlâcaru, care ne-a „şlefuit” şi ne-a îndrumat la multe. Cu timpul, desigur, am văzut şi noi „ce e bine şi ce-i rău”, putem să ne dăm seama de nişte lucruri, de care un artist trebuie să ţină cont neapărat pentru a se menţine.

- A fi mamă şi artistă presupune nişte sacrificii. Cum vă reuşeşte?

- Sigur, încerc să le reuşesc pe toate, să fie acasă şi ordine, şi pe masă. Evident, nu e uşor, revii târziu, uneori în zori de zi şi-apoi iarăşi pleci, când dimineaţa, când seara, în timp ce lumea vine de la serviciu, tu intri în serviciu... Desigur, ai nevoie de susţinerea şi înţelegerea celor de-acasă, altfel apar tot felul de probleme. Dar - slavă Domnului! - le reuşesc, poate pe alocuri le mai scap, însă merg înainte.

- Fiul dvs., Marin, este un fotograf foarte bun. A debutat recent şi în paginile revistei noastre cu nişte imagini superbe, care prezintă obiceiurile de iarnă din satele Bucovinei. Am înţeles că are aptitudini şi preocupări artistice interesante. Cui seamănă?

- Odată ce şi el activează în domeniul artei, cred că seamănă ambilor părinţi. Soţul este la fel muzicant şi, evident, am vrut ca şi fiul să ne urmeze exemplul. Chiar a şi făcut studiile la o şcoală muzicală. Eu îl încurajam, îi spuneam că îl ajut şi că are să câştige mult, îl ademeneam cu orice preţ să fie muzicant, dar el a spus: nu. A avut alte viziuni, vrând să fie operator de film, fotograf. Şi-atunci am rămas, suferind, necăjită. Vedeam, pe la nunţi, operatori cum filmează şi mă gândeam: oare pentru asta trebuie şcoală specială? Mai târziu mi-am dat seama că sunt nişte lucruri fine: nu trebuie să-i încurci copilului tău. Sunt mulţumită pentru faptul că Marin a ştiut ce vrea, a insistat exact asupra a ceea ce şi-a dorit şi, dacă are deja nişte succese, fiind câştigător la concursuri internaţionale şi naţionale, mă bucură şi mai mult, mai ales că e preţuit şi de specialişti. Este foarte bine că-i place ocupaţia aceasta şi o face din dragoste. Ceea ce-i propuneam eu, probabil, avea să-i strice din carieră. El, într-adevăr, e stăruitor, şi-a încheiat studiile şi la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti.

- Deci, e un specialist cu documente în regulă.

- Da. Că i-am zis: dacă ai ales calea asta, atunci trebuie să faci şcoală, să fii specialist! Ori-ori, altfel nu se poate.

- Întrucât arta imaginii de film este legată de cea fotografică, el – evident – le îmbină. Dar, spuneţi, cum v-a mers în viaţă la capitolul dragostei?

- Cum să vă spun... Omul nu poate trăi fără dragoste. Mie – pe unde mi-a şchiopătat, pe unde nu... Însă nu pot să supăr pe bunul Dumnezeu, consider că mi-a mers bine şi mulţumesc că am ceea ce am. Depinde şi de care dragoste. Eu am dragostea şi recunoştinţa din partea copiilor pe care i-am instruit, că am avut ore şi la Palatul republican al copiilor, mulţi sunt deja mari, buni interpreţi. Am avut şi ansamblul de copii, şi-atunci - pentru mine - dragostea vine din partea copiilor, părinţilor, studenţilor, precum şi a spectatorilor, publicului larg, care, poate, m-au îndrăgit. Mulţumesc Domnului şi-mi zic: mai dă, Doamne, la toată lumea! Cei care mă întâlnesc pe stradă şi mă recunosc, mă salută şi-mi mulţumesc. Consider că aceasta e tot o dragoste, pe care o primesc cu plăcere şi, cu ea, mă menţin ca femeie.

Un loc de pe pământ – Crasna

- Vă este dor de Bucovina, de baştină? Cât de des mergeţi în satul natal, la Crasna?

- Desigur, îmi este foarte dor. Eu mă regăsesc în cântecele mele, care sunt culese de la baştină şi deseori, la sărbători, plec încolo, pentru că la noi, mai mult ca în oricare altă parte, s-au păstrat tradiţiile, obiceiurile, costumul naţional. Merg neapărat cu Marin. Eu culeg folclor, până când mai există, de la acei informatori mai vârstnici, iar Marin face artă fotografică, punându-şi în plan să tipărească poate o carte în imagini despre nordul Bucovinei. A făcut şi două filme documentare, unul fiind prezentat, deja de două ori, la TVR Internaţional. Consider că e o datorie şi recunoştinţă a mea către satul de baştină, către consătenii mei, cei care - în felul lor - m-au legănat şi de la care am pornit în lume.

- Părinţii vă sunt în viaţă?

- Nu. Am avut o mare tragedie: părinţii, sora şi fratele au decedat de cancer. (Abia îşi stăpâneşte emoţiile.) Se spune că din cauza tragicului incident de la Staţia Atomică Cernobâl. Noi ne aflăm în zona muntoasă şi pădurile de conifere de acolo au absorbit multă radiaţie, ceea ce a avut impact negativ asupra mediului de viaţă, inclusiv asupra sănătăţii oamenilor. Au murit foarte mulţi, printre care şi tineri.

- Cum sunt plaiurile bucovinene, ce se întâmplă azi pe acele meleaguri?

- Plaiurile sunt deosebit de frumoase, cum au fost întotdeauna. Sunt locuri binecuvântate de Dumnezeu. Trebuie să le vezi, ca să poţi să-ţi dai seama ce minunăţie sunt. La noi, toţi gospodarii sunt de felul lor artişti, fie că se ocupă de lemnărie, sculptură, fie de construcţia caselor tradiţionale. Sunt oameni muncitori, care ştiu să îmbine şi să redea tot ce-i frumos în aspectul caselor şi gospodăriilor, în costumaţia şi portul naţional. Crasna mi se pare cel mai frumos sat din lume. Însă, astăzi, mulţi crăsneni, în special tineretul, emigrează din sat; ca şi în alte părţi, e greu, de altfel, ca şi în Moldova. Bătrânei cu pensii mici, salarii mizere, de aceea şi pleacă lumea. Nu este casă ca cineva să nu fie plecat. Asta e. Dar mă bucur că – oricum – încă se mai păstrează la noi tradiţiile şi obiceiurile frumoase.

- Ca româncă, venită dintr-o provincie ruptă de ţara-mamă, cum concepeţi iubirea de neam şi de pământ strămoşesc?

- Iubirea de neam... (Oftează adânc.) Eu le spun şi studenţilor mei: cât om grăi, cum se zice pe la noi, limba strămoşească, atâta vom exista. E o parafrazare a versurilor cunoscute ale lui Nicolae Dabija. Eu aş adăuga: dacă ne vom păstra tradiţiile, obiceiurile... Pentru că sunt nişte piloni care ne menţin ca naţiune. Cum ne spunea şi Andrei Tamazlâcaru: dacă se vor schimba continentele şi noi vom păstra tot ce avem – tradiţii, obiceiuri – oriunde ne vom afla, vom fi recunoscuţi ca moldoveni, români din zona respectivă. De asta pun accent şi eu, la fel le transmit şi studenţilor: ceea ce avem valoros - cu sfinţenie trebuie studiat, păstrat şi promovat, să nu ne scape, pentru că asta ne menţine la altitudinea potrivită ca naţiune românească.

Vreau să vă mai spun ceva. Satul meu, peste care s-a pus hotarul, se află la 6 km de la Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Când s-a pus peste noapte hotarul, evident, a fost cel mai tragic lucru ce s-a produs vreodată la noi, pentru că au rămas părinţii de o parte, iar copiii - de altă parte de sârma ghimpată, i-au crescut neamurile sau vecinii. Şi-acuma bătrâneii plâng... Scuzaţi, mă răscolesc nişte emoţii. (Abia îşi stăpâneşte lacrimile.) Şi zic: ne petrecem din viaţă şi n-o să mai fim iarăşi cum am fost, cu toţi împreună... Cu atât mai mult, când se fac recensămintele astea la nişte începuturi de ani, ucrainenii de acolo se străduiesc - cu orice preţ - să pună accentul, mai ales prin case, că odată ce locuiţi în Ucraina, înseamnă că sunteţi ucraineni, nu - români... Fac totul ca să pună procentul cât mai mic, să dovedească, astfel, că acolo e Ucraina.

- Cum, dealtminteri, se face şi în R. Moldova, prin substituirea glotonimului de moldovean ca naţionalitate, numai să nu figureze termenul de român.

- Exact. Asta se întâmplă, dar noi ne străduim, la rândul nostru, să-i convingem şi să le arătăm, cu orice preţ, cine suntem. Deja avem la Cernăuţi: Societatea Culturală Mihai Eminescu, Casa Limbii Române, societăţi diriguite de mari personalităţi, cum sunt poeţii Vasile Tărâţeanu şi Ilie Zegrea. Se fac festivaluri, concursuri, se duce lupta pentru a li se permite românilor bucovineni să aibă localuri de cultură în centrul oraşului Cernăuţi, la şcoala unde a studiat Mihai Eminescu, s-au făcut monumente Poetului, ne mai ajută Consulatul României, care se află la Kiev. Din partea României s-au acordat nişte ajutoare, construindu-se o şcoală românească la noi în Crasna, fiindcă e sat mare şi avem cinci şcoli, dintre care trei sunt româneşti, una ucraineană şi alta rusească. Lumea noastră conştientizează şi vrea cu orice preţ să ne menţinem, să arătăm că suntem români de origine.

Crenguţa de iederă

- Vă simţiţi împăcată cu sine şi cu lumea din jur?

- Omului nu-i ajunge, poate tot timpul, câte ceva. Oricum, eu sunt împăcată, mulţumesc că am reuşit cât de cât din ceea ce mi-am propus în viaţă. Îl sfătui şi pe Marin să-şi croiască cariera cinstit, cu forţele proprii, prin stăruinţă şi muncă asiduă. Altminteri, aluneci cumva şi gata, vedeţi că noi suntem mereu în vizor şi trebuie să ne străduim în permanenţă să fim la cotă înaltă în toate.

- Ce alte pasiuni aveţi?

- (Râde, voioasă.) Am o pasiune aparte faţă de broderie, pentru că maică-mea şi surorile mele au ţesut şi au brodat. Mari interpreţi din republică – Maria Bieşu, Constantin Rotaru, Arseni Butnaru, Luminiţa Caluta –, precum şi mulţi artişti tineri, ca cei din ansamblul meu, ies în scenă îmbrăcaţi în costume confecţionate de surorile mele: Saveta, care e decedată, cum v-am spus, şi cea mai mare, Ileana, care stă la ţară şi e considerată una dintre cele mai bune meşteriţe. Mă pasionează mult broderia, dar nu prea am timp pentru asta. Desigur, mă pot lăuda că am cele mai multe costume – circa 18 de toate, confecţionate de surorile mele. Eu, însă, acum am alte preocupări care „ard”, nu aşteaptă – nişte înregistrări, noi CD-uri cu muzică populară. Nu de alta, timpul trece foarte repede şi trebuie să le dovedesc; celelalte pasiuni le fac aşa, din când în când, pe apucate. M-am referit la broderie. Costume am multe şi de cele mai variate. Câteodată îmi zic: de-aş avea spectacole câte costume am!

- Vă urez să aveţi cât mai multe spectacole şi toate de succes! Pentru că meritaţi, posedaţi calităţi minunate, o voce deosebită şi cântece autentice, mult îndrăgite. Ţin să vă mai întreb: ce dorinţe aveţi încă neîmplinite?

- Sunt mai multe. În primul rând, vreau să mai realizez un film, cu băştinaşii mei, că mai sunt încă multe de scotocit şi de scos la suprafaţă.

- Cu Marin, care-i bun operator şi vă este la îndemână, cred că neapărat veţi reuşi.

- Da, însă nu e suficient să fii doar un operator bun: orice faci şi oriunde te întorci - trebuie bani, altfel nu te poţi mişca nicicum. Şi asta îmi doresc, ca să mai scot şi să arăt lumii despre crăsneni, despre românii mei bucovineni. Aşa mi-am şi intitulat filmul: „Un loc de pe pământ – Crasna”. Sunt sigură că multă lume, dacă nu ştie unde se află Moldova şi Ucraina, de Crasna cu atât mai mult nu ştie. De aceea, m-am gândit să facem acest film, ca să se ştie că există aşa români, cu aşa tradiţii şi obiceiuri bogate. Mulţumesc Domnului că m-am născut în sânul naturii şi al oamenilor de acolo, de unde am a lua multe; păcat ar fi să nu le documentalizăm, să le arhivăm pentru generaţiile viitoare.

- Ce surprize mai pregătiţi „fanilor”, iubitorilor de cântec popular?

- În afară de filmul de care v-am vorbit, pregătesc un nou CD cu cântece de diferite genuri, începând de la cel de leagăn şi finisând cu bocete, care să fie şi un îndrumar pentru instituţiile în domeniu – de ce nu? Pentru că la noi se mai pierd din astea, mulţi interpreţi pun accent pe texte compuse de autori concreţi şi care îi reprezintă. Dar eu ţin la ceea ce mai descopăr în folclorul nostru, nişte texte cu o filosofie extraordinară, pe care nici un poet n-ar putea s-o redee întocmai, bunăoară, o doină etc.

- Totuşi, căror texte daţi preferinţă la alcătuirea propriului repertoriu?

- Sunt foarte multe. Spre exemplu, de nuntă: „Iese luna dintre nori / Şi Ion dintre feciori. / Iese luna dintre stele / Şi Ileana dintre fete.” Este o comparaţie deosebit de frumoasă. Sau: atâtea altele. Eu pun accentul pe cuvânt, pe mesaj, ca omul să ia ceva din textul respectiv. Evident, contează mult şi melosul. Or, noi suntem ca şi pe muchie de cuţit: trebuie să ţinem cont, cum ziceam mai sus, şi de ceea ce are nevoie spectatorul, dar şi de cuvântul specialistului. Da, mi s-au propus şi texte scrise de autori, însă am zis că nu pot să-mi permit decât cântece culese din folclorul autentic. Şi nici romanţă nu cânt deocamdată.

- De ce?

- Fiindcă... aceasta cere un stil aparte. Sau, poate, n-am ajuns încă la vârsta când se cântă romanţe. (Râde.)

- Ce ne mai puteţi spune despre Ansamblul „Crenguţa de iederă”, pe care-l conduceţi la USM?

- Ştiţi, iedera este o plantă verde mereu: şi vara, şi iarna. Ea este căţărătoare şi suge din copaci, de oriunde. Prin titlul dat ansamblului, am găsit anume ceea ce-i caracterizează pe aceşti tineri frumoşi, care caută să asimileze şi să promoveze tot ce-i frumos.

- Vă mulţumesc pentru interviu.